Oraşul de dincolo de calea ferată a început să se dezvolte după unirea Bucovinei cu ţara în 1918. Până atunci dincolo de linie erau foarte puţine clădiri.

În jurul Mănăstirii erau câteva case ce deserveau administrativ herghelia, mai erau două depozite de cereale, plus grajdurile care împreună cu manejul formau un patrulater până lângă Casa de Cultură, iar în continuare era vechiul hipodrom ce se lungea pe partea dreaptă a străzii Bogdan Vodă, până aproape de actuala stradă Aron Pumnul.

Pe drumul Sucevei erau doar câteva clădiri importante, Liceul, Internatul şi Cazarma. Era şi un trotuar doar pe partea stângă a străzii, format din două dale paralele cu inserţii rozii, ce se termina în faţa scolii, acolo unde acum este aleea intrării profesorilor. După 1900 s-au construit doar câteva case pe Ambrosiusgasse, care acum se cheamă strada Hurmuzachi.

Pe str. Volovăţului, după calea ferată (strich) erau de asemenea câteva case foarte modeste. În rest ogoare cu cereale şi păpuşoi, câteva livezi , mai multe către drumul Volovăţului, dar şi livada mare din capătul viitoarei străzi Bogdan Vodă, cam pe unde acum este noua Herghelie. În acel loc în 1848 au fost împuşcaţi „buntaşii” (revoluţionarii) în frunte cu Ionică (Văcăreanu) Tolocaru.

Actualul plan stradal a fost întocmit de noua autoritate românească cu ajutorul unor ingineri cadastrali de înaltă ţinută profesională, mai greu de găsit în ziua de azi şi a fost pus în aplicare începând cu anul 1922. Pentru fiecare suprafaţă construibilă au fost alocaţi aproximativ cinci ari de teren.

Drumul Sucevei sau al Bădeuţiului era de mult timp, iar când târgul a început să prindă putere s-a numit ba „Drumul Cazărmii”, ba strada „Liceului”, un timp a purtat numele Colonelului Gheorghiu, fostul comandant al Regimentului 114 infanterie, un „sudist” care-şi parca din când în când birja, „mai pă seară”, în faţa casei unde stătea frumoasa Parască a Talianului, undeva pe strada „Sfânta Treime”, acum Horea. Petru Rezuş ne povesteşte că aceste vizite alternau cu cu cele ale primarului din perioada de după primul război, alt Don Juan de toloacă.

Dar să revenim la drumul Sucevei , care un timp s-a numit Iuliu Maniu, sub comunişti V.I.Lenin, iar acum Calea Bucovinei. În 1973 când Ion Miclea din văzduh condensa timpul şi spaţiul rădăuţean printr-un simplu click al aparatului foto, oraşul intra într-o nouă fază de dezvoltare. Un ochi atent poate distinge primul bloc, cel doar cu un etaj terminat în 1959, în stânga pozei, undeva în „zig-zagul” drumului spre Suceava, vis-a-vis de blocul cooperaţiei meşteşugăreşti ridicat un deceniu mai târziu.

Cartierul Stadionului construit din blocuri formate din două module, dar şi din blocuri cu confort redus, era deja pe poziţie. Puţin mai la dreapta este al doilea bloc dat în folosinţă în oraş, în 1960, cu faţada spre strada Oltea Doamnă şi tot cu un singur etaj. Blocurile cu apartamente de pe Bogdan Vodă au început să fie date în folosinţă din 1961, Tudor Vladinirescu 2, în 1962, apoi cele trei de pe Călăraşi, cele două de pe Manejului , şi cele două de pe Volovăţului, inclusiv blocul cu o singură scară unde a stat doctorul Weich. Ar mai fi de menţionat cele două de pe Petru Rareş. În planul apropiat este clădirea Băncii Naţionale construită de arhitectul Dudescu. Gara mică dispăruse, iar Grădina de vară refuza şi de această dată să-şi arate chipul, ascunzându-se printre copaci.

Undeva între cele două cartiere este şi casa copilăriei mele, destul de aproape de lac, pe o uliță obturată acum, ce continuă să se numească Alexandru cel Bun.

În afară de zona centrală, doar trei străzi din prezenta fotografie erau asfaltate în 1973: Bogdan Vodă, Calea Bucovinei şi 22 Decembrie, cea care coboară de la Casa de Cultură către Internat. Dacă vrem să geometrizăm cât de cât imaginea trebuie să remarcăm în primul rând faptul că cele două străzi principale, respectiv Calea Bucovinei şi Bogdan Vodă, şerpuiesc , prima spre stânga până la Internat, iar a doua spre dreapta până la casa lui Plămadă (pe vremuri a lui Dabâca), realizându-se o evazare, iar din aceste puncte merg aproape paralel până lângă Vadul Vlădichi, unde în copilăria mea erau cinci sau şase case ţărăneşti cu stodoale, grădini, câţiva pomi fructiferi , totul împrejmuit cu garduri din nuiele de răchită, de după care nişte câini costelivi îşi rânjeau colţii, încercând să rupă lanţul .

Între aceste două străzi principale au fost aliniate alte cinci străzi paralele, intersectate parţial sau total de alte şapte străzi.” Meseriaşi” cei ce au trasat această parte a oraşului, comparativ cu cei de azi ce şi-au bătut joc de actuala zonă a străzilor Luncii, a Frâncei sau perimetrul fostului orăşel al copiilor.

Prima stradă de lângă Calea Bucovinei este Dragoş Vodă, care sub comunişti s-a numit 7 Noiembrie , iar înainte de război, Grigore Ghica Vodă, urmează strada Mărăşeşti, apoi Petre Liciu, de după lac începe strada Dorobanţului, care un timp s-a numit Ilie Pintilie, iar cea mai apropiată de Bogdan Vodă este Gheorghe Tofan. Pornind de la calea ferată voi numi străzile ce le intersectează pe cele enumerate, realizându-se de fapt un caroiaj aproape perfect. Prima este Petru Rareş care a fost înfundată prin construcţia cartierului Stadionului. Următoarea este Oltea Doamna, un timp numită Fr. Engels, înjumătăţită în 1926, atunci când a început construcţia stadionului, mai spre sud este strada 22 Decembrie, fostă 23 August, fostă Mircea Voievod, iar când era doar o potecă prin câmp i se spunea „drumul cărăuşilor”.

De la casa lui Plămadă ( Dabâca) până la casa lui Feleşcu ( fostă Ierşinschi), de unde începe str. Dorobanţului se întinde strada Zimbrului, fostă Tribunalului. Depărtându-ne de centru întâlnim strada Iancu Flondor, pe care în 1967 s-a dat în folosinţă Şcoala generală nr.3 , perfect vizibilă în poză , arteră ce un timp s-a mai numit Sirenei, dar şi Vasile Roaită. Urmează strada Grănicerului, fostă Irene Sencovici, căreia unii susţin că i s-ar fi spus a Conacului, dar nu există un motiv real să-i credem. Acestei străzi prin anii 40 localnicii îi spuneau Uliţa Lipovenilor, dar şi a Glotaşilor pentru că pe ea mergeau oştenii la instrucţie. Ultima în poză apare strada Mihai Viteazu, care în dreapta ducea spre Volovăţ, iar în stânga după intersecţia cu Bogdan Vodă se înfunda printre livezi şi grădini, având doar câteva case pe partea stângă. După 1975 această arteră a fost prelungită până în Calea Bucovinei. E adevărat că mai există o stradă, a opta, de după hipodrom , ce se numeşte chiar str. Hipodromului, dar nu apare în cadru. Era să uit pasajul dintre str. Dorobanţului şi Petre Liciu din dreptul Bisericii Maranata, care acum e botezată Sf. Nicolae, dar care s-a mai numit Dreptăţii şi Dr. Russel.

Zona în care s-a construit cartierul Hipodrom nu era chiar terra deserta, dar se poate observa că vântul cam sufla din toate punctele cardinale. Mai semeaţă era doar clădirea proaspătului atelier unde se repara utilajul agricol, mutată de lângă Liceul Hurmuzachi, care a ajuns prin „nu ştiu ce mijloace” pe mâna unui valutist cămătar, acesta transformând-o în piaţă, în sală de nunţi, chiar într-un fel de pensiune înzorzonată cu decoraţiuni stupide.

Între Calea Bucovinei şi Bogdan Vodă în partea de sud a târgului, lângă hipodrom, s-a construit cel mai mare cartier al oraşului. Primul bloc ridicat, în 1975, a fost cel în care a stat dr. Cornel Istrati, al doilea a fost cel de pe Calea Bucovinei cu farmacia, alimentara şi crâşma ce a fost botezată cu un nume legat de dotarea cabalinelor, apoi a fost dat în folosinţă blocul Mihai Viteazu nr. 1, cel lipit de centrala termică, în care pe 15 octombrie 1975 m-am mutat şi eu. Am făcut pionierat şase ani în acest perimetru, am frământat noroaiele , colbul , zloata şi troienele (Irene Ciubotaru poate confirma, fiindcă am fost vecini), am fost martor direct al dezvoltării zonei, am trăit alături de ceilalţi locatari toate evenimentele ce au terifiat oraşul, motiv pentru care la un moment dat cartierului i s-a spus „Texas”.

În anii 80, o dată cu construcţia Policlinicii şi Spitalului această parte a oraşului a început să prindă mai multă consistenţă. S-a construit mult , dar urât şi prost. Când m-am mutat în 1981 pe Grănicerului 12, am angajat nişte meşteri, care trei luni au încercat să îndrepte pereţii şi până la urmă m-am lăsat păgubaş. Într-adevăr a fost rezolvată problema locativă a populaţiei , dar cu nişte moşteniri negative de care nu vom scăpa niciodată.