De ce nu ne mai facem prieteni după o anumită vîrstă? E simplu: pentru că nu mai avem chef să dăm, am vrea numai să primim. Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului. Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.

Sau se duc la psiholog, adică, într-un fel, își plătesc un prieten, ceea ce e totuși un lucru bun.

Vreți să vă mai spun ce s-a schimbat? Cînd eram copii, exista rangul acesta de „cel mai bun prieten“. De pildă, am avut un cel mai bun prieten în ciclul primar și gimnazial. Eram nedespărțiți. Drumul pînă acasă dura uneori mai mult decît cel petrecut la școală. În parc, în poarta unui bloc, în bazinul secat, la uzina de apă, între copaci, la leagăne, fiecare palmă de pămînt era teritoriul posibil al unui joc.

În copilărie, dacă erai întrebat cine e cel mai bun prieten al tău, puteai răspunde într-o fracțiune de secundă. Era ca un campion mondial la box, „neînvins și necontestat“, un singur număr 1. Azi, mi-ar fi greu să aleg un „cel mai bun prieten“.

După 40 de ani există mai degrabă titlul de „cel mai vechi prieten“. Trist, dar așa e. Parcă-l și vezi personificat: bătrînul paznic al farului, care de-abia se tîrîie și care a urcat zilnic cele 214 trepte ale turnului pentru a menține nestinsă flacăra prieteniei.

Seinfeld spunea: „După 30 de ani, e greu să-ți mai faci prieteni noi. Rămîi cu grupul cu care-ai apucat. Cînd ești copil, e simplu. Oricine poate fi prietenul tău. De pildă, vezi un puști în fața casei tale. «Hei, ești adult? Nu? Hai înăuntru să ne jucăm!»