Într-o descriere a judeţului Bistriţa-Năsăud apărută la Viena în 1778, J. Benko afirma că aproape toate râurile ţinutului intracarpatic sunt foarte bogate în peşti, printre speciile observate amintind: păstrăvul, fântânelul, lostriţa sau lipanul.
Potrivit istoricului Florin Mureşan, care dedică un material despre viaţa satului românesc în Revista Bistriţei, ţăranii obişnuiau să prindă peşti chiar şi cu mâna. Apelau la această metodă în perioada depunerii icrelor, când peştii sunt mai grei şi neatenţi.
Erau necesare nişte pregătiri chiar şi pentru prinderea cu mâna a peştilor: fie se crea o albie artificială a râului care apoi era înschisă, fie era blocat râul cu cetina de brad în care peştii se încurcau, după ce în amonte erau speriaţi.
„O metodă elaborată este pescuitul cu sacul obişnuit sau cu coşarca. Şi în acest caz e nevoie de mai multe persoane: unul ţinea coşarca la rădăcinile plantelor acvatice unde de obiecei se ascundeau peştii, iar celălalt bătea apa pentru a-I speria şi a-I determina să intre în plasă. Altă modalitate de pescuit este cu leasa (împletituri de nuiele din salcie de diferite tipuri şi forme, prin punerea în interiorul lesei a unor momeli. Peştele era obligat să se îndrepte spe aceasta prin construirea unor paravane de-a lungul râului, de-o parte şi de alta a capcanei. Şi în acest caz apa era bătută în amonte”, explică Florin Mureşan.
