Măștile, ca locus al potențialului mimetic, servesc atât pentru tipizare, cât și pentru deghizare, distilarea trăsăturilor de caracter și transpunerea lor vizuală, chiar dacă ascund faciesul celor care le poartă, sugerând o persoană prin negația parțială a formei naturale. Ca reprezentare multidimensională, acestea permit generarea distanței dintre privitor și cel privit, transpunând un individ animat într-un obiect neînsuflețit și, prin intervenția unei suprafețe fabricate, invită la interpretare.
O astfel de concentrare asupra funcției semnalează o reevaluare teoretică similară, una care încearcă să integreze materialitatea și întrebările subiectivității, întruchipate în dezbaterile semiotice și, în acest sens, reintegrarea semnele și lumea materială, în încercarea de a depăși separarea între cele două – cum a argumentat Webb Keane, una dintre cele mai durabile moșteniri ale conceptualizării din Semiotica lui Ferdinand de Saussure.
În privilegiul „sensului asupra acțiunilor, consecințelor și posibilităților”, astfel de abordare tratează obiectele ca mijloc pentru un scop interpretativ, mai degrabă decât un agent comunicativ la propriu (Keane).
Între 1959 și 1963, graficianul american (născut în România), Saul Steinberg a produs măști din pungi de hârtie, ca o serie de specii sociale, făcute celebre prin fotografiile realizate de Inge Morath. Ideea deghizării este centrală în arta lui Steinberg. În lume, așa cum a văzut-o, toată lumea poartă o mască, reală sau metaforică. Oamenii inventează personaje prin machiaj, expresie facială, coafuri. „Masca”, a scris Steinberg, „este o protecție împotriva revelației”. Jeanine Warnod scrie în “Le Figaro” (18 iunie 1971), că Steinberg denunţă o umanitate înregimentată….
Foto: USA. 1962. Saul STEINBERG Mask Series. ©Inge Morath/MAGNUM PHOTOS
