Tratamentele doctorului Nicolae C. Paulescu, la 152 de ani de la naşterea acestuia

Nicolae C. Paulescu, se naste pe 8 noiembrie 1869, cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale. Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906, intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice, ficatului şi splinei, de substanţe medicamen¬toase anestezice ori de somnifere, de cele destinate eliminărilor renale – ca să cităm doar câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a dreptul ştiinţa medicală ,câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i datorează savantului Paulescu?

Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica naţională falimentară pe care au practicat-o mai-marii zilei, dar şi în felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească valorile naţionale.

Intelectualul de rând a abdicat de la datoria sacră de a sluji adevărul, hrănindu-se dintr-un vag fond aperceptiv negativ, pe care-l activează, la nevoie, în câteva formule imprecise, îi e, până la urmă, indiferentă orice problemă dacă nu este şi o problemă personală.

Dar dacă această latură a savantului Paulescu va intra, până la urmă, în conştiinţa contemporanilor, ceea ce este mult mai greu de primit este modelul apostolic pe care l-a întruchipat, simultan, Paulescu.Cauzele, de această dată, trebuie căutate în propria noastră dezordine interioară, în conştiinţa schizoidă a omului “modern” care exhibă, public, nişte principii, dar se poartă, în fond, după cu totul altele.

Paulescu este dintre acei fericiţi oameni pentru care nici o dizarmonie nu tulbura echilibrul perfect dintre gând şi faptă. Concepţia lui despre viaţă era una eminamente creştină: omul trebuie să slujească acest adevăr. “Profesorul trebuie să cântărească toate cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot ce afirmă”, aceasta a fost, timp de 31 de ani, deviza lui Paulescu, cât timp a ocupat catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Trebuie să probeze tot ce afirmă, inclusiv existenţa lui Dumnezeu; ceea ce a şi făcut, în toate cărţile şi cursurile sale, primind, ca urmare, titlul de „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.

Omul, aflăm din lucrarea „Instincte sociale, patimi şi conflicte, remedii morale”, din ciclul Fiziologie filozofică, 1910, „a ieşit din mâna lui Dumnezeu perfect, dar l-au schimonosit patimile”. Singura regenerare posibilă stă în educaţia creştină, în trăirea în spritul exigenţelor Evangheliei. În acest context, clerului îi revine un rol fundamental, aşa cum arată Paulescu în lucrarea „Sinagoga şi Biserica”; trei sunt funcţiile fundamentale care îi revin clerului: cea apostolică – Predica – întemeiată pe porunca: “mergeţi şi învăţaţi toate neamurile…”. ceea de săvârşire a Sfintelor Taine, întemeiată pe continuarea poruncii de mai sus: “… botezând pe oameni în numele Tatălui…” şi jurisdicţia sacerdotală, care constă în “judecarea” credincioşilor şi aplicarea de pedepse “pur spirituale”, în urma spovedaniei.

Paulescu nu doar expune, la modul discursiv, aceste precepte, ci trăieşte el însuşi în cel mai deplin acord cu ele. Viaţa sa, deopotrivă cu munca sa, s-au desfăşurat sub semnul de neclintit al modelului apostolic. Nu doar că a trăit ca un stânt, în deplină asceză trupească, dar şi “fiecare din actele lui profesionale era un fel de oficiu sacerdotal” (Gomoiu, 1943).

Modelul apostolic al slujirii celorlalţi este expus de Paulescu încă din lecţia de deschidere la Facultatea de Medicină, din 1904, când se întorcea în ţară încărcat de glorie, cu titlurile de Doctor în Medicină, Doctor în Ştiinţe şi Doctor al Universităţii din Paris, în termeni lipsiţi de echivoc: “Munca este o continuare a Creaţiei şi o îndeplinire a poruncii divine, iar omul sănătos sau bolnav este făptura Dumnezeirii şi trebuie să-l cinstiţi şi să-l îngrijiţi ca atare”.

Căci, Ie-a spus Hristos apostolilor: “Acela dintre voi care vrea să fie mai mare să-i slujească pe ceilalţi”. Slujindu-ne pe noi, pe toţi, Paulescu este mai mare decât noi toţi.

De aceea, se cuvine, dacă n-am fost în stare să instituim un premiu internaţional care să perpetueze memoria acestui “gigant al Ştiinţei”, aşa cum propunea, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la descoperirea insulinei, prof. Roif Luft de la Institutul Karolinska-Sweden, preşedintele F.I.D., sau măcar să-i împrumutăm unui arbore numele savantului, aşa cum a făcut fiul lui Lancereaux (medicul francez de nespusă glorie cu care a studiat Paulescu la Paris), care dădea în parcul cu platani al proprietăţii familiei de la Nogent d’Artaud, numele elevilor tatălui său câte unui platan, şi “cel mai frumos, cel mai falnic era, desigur, Paulescu”, dacă, prin urmare, n-am fost capabili de aşa ceva, să ne plecăm, cel puţin, cu smerenie, frunţile, acum, la 152 de ani de la naştere, în amintirea celui care a fost Nicolae C. Paulescu.

Mai mult despre: nicolae paulescu, tratament insulina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed




Suntem și pe rețelele de socializare:
Te-ar mai putea interesa si:

Categorii