Lună. Noapte bună. Dimineață. Diminețile în orașe se nasc în Haos. La ora 7 fix. Telefoane care sună, mașini care claxonează, copii plâng, mame urlă. Tați trec indiferenți strada, ca și cum strada le-ar fi indiferentă. Indiferență. Nimeni nu vede pe nimeni, nu aude niciun alt gând decât cel ruminat de propriul univers. Universuri paralele. Mai multe telefoane care sună, oameni care vor mereu câte ceva de la alții, nimeni să nu dea nimic înapoi. Mai multe mașini care claxonează. Claxonează de sine stătător, în interiorul lor, Nimeni. Haos. Dintr-un apartament, muzică. Muzică fără ritm, fără puls, fără nimic care să spună. Haos.
Și pleci să nu mai auzi de tine, să nu mai sune, să nu mai urle, să nu mai Nimeni. O lumină difuză vine dinspre lumea în care oamenii nu mai există. Or fi existând într-un univers paralel, pe care tu nu-l mai vezi, nu-l mai auzi. În sfârșit.
În sfârșit, Liniște. Lună. Noapte bună. Dimineață. Aici dimineața începe în tihna lui Dumnezeu. Fix când vrea ea, ca o ademenire. E un vis? Oare pe tine te cheamă? Pășești. Stingherită. Nestingherită. În jur Nimeni. Doar ea, dimineața ca o regină ce așteaptă să fie încoronată. Și flori, munți, ape, pânze cuminți de păianjen, cruci tăcute și morminte liniștite și păsări îi dau slavă. Dimineții lui Dumnezeu și eu. Și eu îi dau slavă. Slăvită să fie…